Eclipsă totală în Atacama
“Imaginea este realizată din suprapunerea a 61 de imagini diferite obținute la expuneri între 1/2000s și 2s, la același ISO 100, cu aceeași lunetă la f/6. Imaginile individuale au fost surprinse și ulterior procesate și aliniate de Cătălin Beldea, iar procesarea finală a fost realizată de astrofotograful american Alson Wong”
Au trecut deja 20 de ani de când urmăresc eclipse totale de Soare pe tot globul. Am ajuns la a 11-a eclipsă, pe al 6-lea continent. Sunt Cătălin Beldea, vânător de eclipse.
În 11 august 1999, fără să îmi dau seama, începeam aventura expedițiilor spre fenomenul de eclipsă totală de Soare, undeva în Sud-Estul României, pe un câmp dintre localitățile Chiselet și Mânăstirea. Atunci eram “înarmat” cu un aparat pe film Praktica. Pentru a declanșa fotografia, trebuia ținut bine și apăsat cu putere. Camera stătea pe o lunetă Antares, cu focală de 900mm, pe care mi-a cumpărat-o tata, cu 200 de dolari, când am intrat în clasa a 7-a. Am tras imaginile pe film Kodak 200, fără să știu aproape nimic despre fotografierea unei eclipse. Cele cu expunere scurtă au ieșit bine, dar cele cu expunere mai lungă de o secundă au ieșit mișcate. Nu am înțeles atunci de ce, dar în anii care au urmat, am încercat să învăț această tehnică specială de astro-fotografie și întotdeauna am avut grijă să am cu mine cel mai performant echipament foto existent pe piață, la momentul eclipsei.
Ce este o eclipsă totală de Soare? În primul rând, totala de Soare e rară, dacă o aștepți într-un loc fix de pe Pământ. Durează în medie 375 de ani ca ea să treacă prin locul ales, dar dacă o cauți pe tot globul, devine relativ accesibilă. Undeva pe Terra, eclipsa se repetă la un an și patru luni. Evident că trebuie urmărită pe oceane, mări, în deșert sau pe calotele polare. Bineînțeles, dacă nu vrei să pierzi vreuna, așa cum mi-am propus eu, din 2006 încoace. Și am reușit să le prind pe toate, fie că a trebuit să călătoresc în Siberia, în Kenya, Indonezia, Australia, China, Turcia, SUA, peste oceanul Atlantic sau pe un atol din mijlocul oceanului Pacific, iar ultima, pe 2 iulie 2019, în deșertul Atacama din America de Sud.
De ce trebuie să vezi o totală de Soare? O parțială ce are? Sau una de Lună? Haideți să ne gândim așa. Când Luna intră parțial în fața Soarelui, nu se modifică absolut nimic în atmosferă, te uiți prin filtru și vezi Soarele la fel ca în orice zi senină. Când Luna acoperă complet discul solar se întâmplă ceva absolut nemaivăzut. Deodată, vezi ceea ce niciun instrument nu poate reda, de aici, din atmosfera Terrei: apare coroana solară, iar la marginea Soarelui vedem cu ochiul liber exploziile solare! Se face noapte în plină zi, apar stelele, iar păsările și animalele se grăbesc la adăpost. De jur împrejur e un apus continuu, iar culoarea orizontului se schimbă într-un cărămiziu extraterestru, dat de culoarea cromosferei solare, care nu ajunge niciodată să lumineze de una singură Pământul, într-o zi obișnuită. Cum spunea un profesor de astronomie american, să vezi o eclipsă parțială e ca și cum îți iei copiii de mână și îi duci pe trotuarul de vizavi de intrarea în Disneyland, fără să intri, în timp ce o totală înseamnă să te dai deja în cel mai tare carusel din mijlocul Disneyland!
Pregătirea unui reportaj cu Soarele eclipsat începe cu mult înainte de expediție. Am avut de data asta timp suficient, pentru că ultima s-a produs în 2017, cu doi ani înainte de cea din Atacama.
Sunt multe de luat în seamă, atunci când vrei să vezi și mai ales să fotografiezi o eclipsă. În primul rând trebuie să studiezi statistica norilor peste zonele unde ai putea să călătorești. Căci nu poți ajunge chiar oriunde pe planetă, din cauze politice sau din cauze de buget. Am urmărit satelitul GOES Est și diverse statistici cu climatul și microclimatul din sudul deșertului Atacama și pampasul argentinian. Atât Chile cât și vestul Argentinei aveau șanse de 55-65% cer senin, adică ceea ce căutam. Dar eclipsa se vedea pe cerul de vest, la apusul Soarelui și pentru că în Chile eclipsa se întâmpla mai sus pe cer, adică șanse mai mari de a surprinde coroana și exploziile solare mai clar, am ales Chile. Și au mai fost câțiva factori care m-au convins să aleg Chile. În primul rând faptul că aveam șansa să vizitez deșertul Atacama, un vis de-al meu din copilărie. În al doilea rând, șansa unică de a vedea cerul de noapte din cel mai arid deșert din lume și să vizitez măcar unul din marile complexe de telescoape ale lumii, care, evident, sunt construite aici, pentru că au cele mai bune condiții de observații astro de pe tot globul. Și a mai fost ceva, tot legat de fotografie: dacă tot fotografiez Soarele jos, la 13 grade de orizont, ca să nu se piardă detalii, este esențial ca atmosfera să fie cât mai uscată. În zona Observatorului La Silla, de unde intenționam să fotografiez eclipsa, erau seri și cu 5% umiditate! Adică exact ceea ce căutam pentru o așa elevație mică a Soarelui.
Cum spuneam, aleg cu mare atenție echipamentul fotografic, căci trebuie să obții o anumită secvență de imagini, trebuie făcut un time-lapse cu un ultra-wide performant și, nu în ultimul rând, imaginea coroanei solare, prin telescop, trebuie prinsă pe un senzor extrem de performant. Gama dinamică a unei eclipse totale este extremă și depășește cu mult ceea ce poate reda senzorul, în materie de dinamică. De asemenea, avem condițiile unui “contre-jour” perfect, dar în același timp vrei să prinzi o altă sursă de lumină: Pământul luminează Luna în timpul eclipsei, iar acest fenomen se numește Earthshine sau “Lumină cenușie”. Atât detaliile cât și culoarea Earthshine depind de echipamentul fotografic, dar și de măiestria focalizării.
Anul acesta, am ales Panasonic, seria S – full frame. Pentru luneta de 80mm diametru și focala de 480mm, aveam nevoie de cel mai tare senzor de pe piață și în același timp cu foarte mulți megapixeli. Așa că am ales Panasonic LUMIX S1R. Nu m-am mirat când l-am văzut nr.1 la DXO Mark, la doar câteva săptămâni de la alegerea mea. Pentru time-lapse, am ales Panasonic LUMIX S1 cu 24-105mm f/4 IS, pentru că am vrut să am mai multă libertate la alegerea cadrului decât ți-o dă un “prime”. Deși studiasem terenul foarte bine cu luni bune înainte, tot nu știam exact locul din care voi face observația, așa că am mers pe varianta “zoom”. Nu regret nicio secundă, pentru că închis la f/5,6, obiectivul este extrem de sharp, cu distorsiuni minime și fără aberații cromatice.
Când merg într-o expediție spre eclipsă, îmi fac un traseu complex, vreau să văd cât mai multe locuri interesante și credeți-mă că pe cele șase continente am văzut câteva cu adevărat speciale. Dar Atacama m-a impresionat, mi-a depășit așteptările! Poate cel mai frumos loc în care am ajuns vreodată este canionul sărat Valle de la Luna, din acest deșert sud-american. Las câteva imagini aici, dar vă spun că ceea ce vezi și simți când pui piciorul aici, nu se poate expune pe senzor!
După scurta incursiune în Atacama, a venit momentul să mă ocup și de eclipsă. Ziua de 1 iulie mi-am petrecut-o pe dealurile și munții din jurul localității La Higuera, un sat prăfuit din sudul deșertului. Am ajuns în localitatea Punta Colorada, de unde am continuat spre munții Anzi, pe un drum de macadam, făcut probabil pentru camioanele care urcă spre zonele miniere. Pe Google Earth erau mai multe opțiuni să te urci cu un “4x4” pe munții din împrejurimi, dar, la fața locului, mi-am dat seama că e destul de riscant și o adevărată pierdere de timp să escaladezi munții pe drumuri desfundate. Așa că am continuat pe drumul principal vreo 60 km, până am ajuns la altitudinea de 1800 de metri. Aici am găsit un platou ca o parcare, cu vedere spre Vest, peste toată valea din unde urcasem. Perfect pentru observarea umbrei și excelent pentru că la 1800m altitudine scapi de primul strat al atmosferei și de riscul layer-ului marin, care intră în continent 20-30km, până la altitudinea de 5-600 de metri și poate strica fotografierea de pe cer perfect senin a eclipsei.
Prognoza arăta cum nu se poate mai bine pentru ziua de 2 iulie. Am avut ceva emoții în privința norilor, pentru că în iulie, în emisfera sudică e iarnă, iar norii se formează mai des, chiar dacă precipitațiile pot lipsi luni de zile. Vă dau un exemplu: între ianuarie și aprilie, în această zonă nu a fost niciun nor! Cel puțin așa am văzut zi de zi pe imaginile din satelit. Ei bine, începând cu luna mai, șansele de senin s-au redus la circa 50-60%, exact cum arăta statistica. Dar norocul a fost de partea celor temerari anul acesta și între 30 iunie și 4 iulie cerul a fost perfect senin, iar după ce am plecat din Chile am observat că, între 5 și 11 iulie, cerul a fost în permanență acoperit de nori!
2 iulie, ziua Eclipsei
Locul de observație era ideal, cerul era perfect senin, mai rămânea ca instrumentele să funcționeze corect și aveam o expediție reușită! Eclipsa totală începea la ora 16:39, așa că am decis să fac primele probe la ora 15, după un picnic la 1800m altitudine în deșertul Atacama, în compania celui mai cunoscut scriitor și realizator de emisiuni de știință din România, prof. Alexandru Mironov.
În cei 20 de ani de urmărire a acestor fenomene, pe tot globul, am învățat că este esențial să iei cu tine un echipament ușor, pentru că în caz de vreme instabilă, trebuie să fii foarte mobil, iar echipamentul trebuie asamblat în doar câteva minute.
Ce presupune un echipament pentru fotografierea eclipsei? Trepied stabil, capete de trepied care să poată susțină câteva kg, cum ar fi Manfrotto 405, o montură ecuatorială, adică un dispozitiv electric de urmărire a stelelor, pentru că vrei ca Soarele să stea nemișcat în cadru, la expuneri lungi, cu focale mari. Eu folosesc un Astrotrac 2, o mini-montură de doar 1,1 kg, dar care poate susține 8-9kg de instrumente astro-foto. Pe montură stă un alt cap de trepied, de preferat cu mișcări micrometrice, pentru încadrarea corectă și rapidă cu un teleobiectiv de minimum 400mm. Din 2016, folosesc o lunetă CFF Telescopes, de 80mm, cu rația focală f/6. Este un refractor super-apocromat, cu lentile despărțite de ulei, nu de aer, de doar 3,5 kg. Pe lunetă se montează camera foto, prin adaptoare de metal. Panasonic Lumix S1R a fost, cum spuneam, alegerea mea pentru această eclipsă și rezultatele au fost pe măsură! În primul rând, vorbim de un corp mirrorless cum nu găsești la celelalte mărci, perfect pentru aventura din deșert: solid, protejat de intemperii, cu butoane mari și cu cel mai bun vizor și ecran LCD din piață – esențiale pentru o focalizare perfectă. “Focalizare perfectă” este noțiunea cea mai abstractă la eclipsa totală de Soare, căci realizarea acesteia necesită antrenament și o doză mare de experiență, care evident vine din greșelile anterioare. Ajută foarte mult să ai un ecran bine făcut, cu cât mai mulți pixeli și cu o magnificație în live-view cât mai mare. De asemenea, trebuie ținut cont că focusul “sare” în timpul parțialei, pentru că temperatura se modifică mult de la primul contact al Lunii cu discul Soarelui, până când îl acoperă complet. Așa că focalizarea finală se face cu doar 2-3 minute înainte de totală! Dacă ai ghinionul ca Soarele să nu aibă nicio pată pe el, cum a fost și cazul aici, focalizarea se face la marginea discului și se obține manual, cu magnificația maximă a ecranului, eventual folosind focus-peaking. Cum Panasonicul are mai multe moduri de intensitate a funcției “focus-peaking” și mai ales multe culori, a fost prima oară când mi-a fost relativ ușor să focalizez fără să mă ghidez după petele solare.
Majoritatea fotografilor specializați pe eclipsă aleg să tragă cadrele cu ajutorul unui soft de declanșare automată, totul programat în avans, pe laptop. Am făcut și eu acest lucru în trecut, aveam posibilitatea să obțin cadrele și de data aceasta prin calculator, dar am ales să folosesc o telecomandă și cele două mâini din dotare! E mai distractiv așa, e mult mai personală experiența și pe bună dreptate poți afirma, la sfârșitul eclipsei, că ai făcut tu pozele și nu un software!
Cum se obțin cadrele la eclipsă? Eclipsa totală durează doar câteva minute, aceasta a durat 2 minute și 20 de secunde, dar am fotografiat eclipse și de numai 10 secunde!
Nu contează cât țin, daca ai cer senin! Se fotografiază mai multe fenomene adiacente. Chiar înainte de intrarea Lunii în fața Soarelui, se formează o ultimă izbucnire a luminii pe marginea Lunii. Astronomii l-au numit “inel cu diamant”. Acest moment se surprinde cu viteză de expunere relativ lungă; la ISO 100 și f/6, expunerea trebuie să fie între 1/80 și 1/200, nu mai mult. Apoi, urmează ultimele raze de soare care pătrund prin cele mai adânci văi lunare. Se formează niște puncte separate de lumină, denumite “mărgelele lui Baily”, de la numele astronomului englez care le-a observat pentru prima dată în 1836. Sunt extrem de spectaculoase și, începând cu acest moment, Soarele se poate privi fără ochelari de eclipsă! Imediat apare coroana solară, atmosfera de plasmă a Soarelui, care are o intensitate luminoasă asemănătoare cu lumina de la faza Lunii de prim-pătrar, adică luminată pe jumătate. Intervalul scurt al mărgelelor, care durează 2-3 secunde, precum și intrarea completă în eclipsă, se surprind cu viteză de expunere mică: 1/2000s, chiar 1/8000s, pentru cele mai fine detalii ale cromosferei – primul strat de deasupra fotosferei, cea pe care o putem vedea zilnic, prin filtru solar.
Expunerea se reduce gradual de la 1/2000s până la 4 secunde (poate chiar 8), pentru a surprinde coroana solară, care strălucește intens la baza Soarelui și din ce în ce mai puțin spre straturile exterioare. Am folosit modurile customizabile, cu primul setat pentru cromosferă – 1/2000, iar al doilea pe funcția Braketing cu 9 declanșări. În acest fel, am realizat întreaga gamă de expuneri diferite cu doar câteva declanșări. Evident că în timpul celor 2 minute și 20 de secunde nu trebuie să te uiți la aparat. Dar dacă ești obișnuit cu rotițele și cu funcțiile aparatului, nu trebuie decât să muți rotița de expunere, să declanșezi din telecomandă și să stai cu ochii pe spectacolul celest.
Aparatul a funcționat fără reproș, absolut toate cele peste 200 de expuneri din timpul eclipsei totale au ieșit așa cum mă așteptam, iar pe câteva dintre ele le puteți admira în galeria acestui articol.
Cealaltă cameră, Panasonic Lumix S1, a fost montată pe un mini-trepied, la marginea prăpastiei, pentru a surprinde toate modificările umbrei și culorile orizontului, într-o continuă schimbare pe tot parcursul eclipsei. Am ales focala de 24 mm, la f/5,6, cu un timp de expunere de 1/4s, la ISO 100. Intervalometrul a declanșat la fiecare secundă, așa că toată secvența eclipsei este cuprinsă într-un film time-lapse de circa 20 de secunde. Am avut și o mică surpriză la analiza imaginilor, evident abia după ce am ajuns acasă. Aparatul a surprins, în partea de jos a cadrului, o ceremonie religioasă, chiar în timpul celor două minute de totalitate: un cuplu a ales să se căsătorească fix în timpul eclipsei!
A fost aceasta cea mai frumoasă eclipsă la care am asistat? Probabil. Dar, așa cum obișnuiesc și alți vânători de eclipse să spună, cea mai frumoasă eclipsă e următoarea! Când? În decembrie 2020, de data aceasta în Argentina!
Eclipsa totala de soare din data de 2 iulie 2019.
Timelapse realizat cu Panasonic Lumix S1 de catre Catalin Beldea in desertul Atacama.
Cătălin Beldea
Panasonic Romania Team
